Faust
Faust, așa cum este descris de Goethe, este un om de știință aflat într-o încăpere plină de cărți. Un profesor singur, înaintat în vârstă, cu barbă lungă, fără nevastă, fără copii, care și-a închinat viața studiului. Un ratat.
Un ratat care, într-un moment de luciditate, se gândește la sinucidere. Are o sticluță plină cu otravă păstrată în acest scop. I s-a luat de viață; se gândește că „un câine n-ar putea să mai trăiască așa”. Se compară cu o râmă care se zbate în pulberea unui drum.
Și cine îl salvează? Un demon. Personajul negativ.
Faust își dorește moartea, viața i se pare un blestem. E obosit de viață. Diavolul vrea de la el doar sufletul.
Cei doi fac un „pact”, ajung la o înțelegere. Faust întinerește cu treizeci de ani, se îndrăgostește de o fată tânără, Margareta. Pentru tânărul doctor Faust începe o viață nouă.
Avem, așadar, un personaj în două ipostaze diferite:
1) cărturar bătrân, singur, care își dorește moartea;
2) nobil tânăr, sănătos, îndrăgostit de o fecioară.
Goethe le combină și creează un contrast puternic. Prima este o viață irosită, marcată de boală. O viață dedicată studiului, care îl izolează pe omul de știință de ceilalți. A doua? O viață nouă, mai luminoasă, apropiată de normalitate.
Partea interesantă este că numai un demon poate produce această transformare. Ceva rău dă naștere la ceva bun.
Opera trebuie să fie morală, memorabilă. Am citit doar prima parte; a doua nu am găsit-o. Nici nu m-a interesat.
Am ascultat-o de multe ori ca teatru radiofonic și am și citit-o. Ce am înțeles din ea? Greu de spus cât…
Îmi place mai ales scena în care diavolul joacă rolul de profesor în fața unui tânăr care vrea să devină student. Apare ca un decan de facultate, ca un îndrumător cinstit. Asemenea unui politician care este, de fapt, un actor. Seamănă izbitor cu oameni politici din prezent: oameni îmbrăcați respectabil, cu studii, care se prefac a fi buni și cinstiți.
Diavoli la costum și cravată.